5 Căci și după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n’a avut nicio odihnă. Am fost necăjiți în toate chipurile: de afară lupte, dinlăuntru temeri.
6 Dar Dumnezeu, care mîngîie pe cei smeriți, ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit.
7 Și nu numai prin venirea lui, ci și prin mîngîierea cu care a fost mîngîiat și el de voi. El ne-a istorisit despre dorința voastră arzătoare, despre lacrămile voastre, despre rîvna voastră pentru mine, așa că bucuria mea a fost și mai mare.
8 Măcar că v’am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; și chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v’a întristat (măcarcă pentru puțină vreme) –
9 totuș, acum mă bucur, nu pentrucă ați fost întristați, ci pentrucă întristarea voastră v’a adus la pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu, ca să n’aveți nicio pagubă din partea noastră.
10 În adevăr, cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mîntuire, și de care cineva nu se căiește niciodată; pe cînd întristarea lumii aduce moartea.
11 Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frămîntare a trezit în voi! Și ce cuvinte de desvinovățire! Ce mînie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce rîvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sînteți curați în privința aceasta.