2 Căci, dacă eu vă întristez, cine este atunci cel ce mă bucură, decât acelaşi care este întristat de mine?
3 Şi v-am scris acelaşi lucru, ca nu cumva venind, să am întristare de la cei de la care trebuia să am bucurie; având încredere în voi toţi, că bucuria mea este a voastră a tuturor.
4 Fiindcă v-am scris din mult necaz şi chin al inimii, cu multe lacrimi; nu ca să fiţi mâhniţi, ci ca să ştiţi dragostea pe care o am din abundenţă pentru voi.
5 Dar dacă vreunul a provocat mâhnire, pe mine nu m-a mâhnit, decât în parte, ca nu cumva să vă împovărez pe toţi.
6 Îi este destulă unui astfel de om această pedeapsă, care i-a fost dată de mulţi;
7 Aşa că din contră, voi ar trebui mai degrabă să îl iertaţi şi să îl mângâiaţi, încât unul ca acesta să nu fie copleşit de prea multă întristare.
8 De aceea vă implor să confirmaţi dragostea voastră pentru el;