1 Am spus în inima mea: Du-te acum, te voi încerca cu veselie, de aceea bucură-te de plăcere; şi, iată, aceasta de asemenea este deşertăciune.
2 Am spus despre râs: Este nebun; şi despre veselie: Ce face aceasta?
3 Am căutat în inima mea să mă dedau vinului, totuşi deprinzându-mi inima cu înţelepciune; şi să apuc prostia, până voi vedea ce este acel bine pe care fiii oamenilor ar trebui să îl facă sub cer toate zilele vieţii lor.
4 Mi-am făcut lucrări mari, mi-am construit case, mi-am sădit vii,
5 Mi-am făcut grădini şi livezi şi am sădit în ele pomi de toate felurile de fructe;
6 Mi-am făcut iazuri de apă, ca să ud cu ele pădurea ce aduce pomi;
7 Am dobândit servitori şi servitoare şi mi s-au născut servitori în casă; de asemenea am avut mari turme de vite mari şi mici mai mult decât toţi cei ce au fost în Ierusalim înainte de mine;
8 Mi-am adunat de asemenea argint şi aur şi tezaurul special a împăraţilor şi a provinciilor; mi-am dobândit cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor, instrumente muzicale şi acelea de toate felurile.
9 Astfel am fost mare şi i-am întrecut pe toţi cei ce au fost înainte de mine în Ierusalim; de asemenea înţelepciunea mea a rămas cu mine.
10 Şi orice au dorit ochii mei nu le-am refuzat, nu mi-am oprit inima de la nicio bucurie; fiindcă inima mi s-a bucurat în toată munca mea; şi aceasta mi-a fost partea mea din toată munca.
11 Atunci m-am uitat la toate lucrările pe care mâinile mele le-au lucrat şi la osteneala cu care m-am ostenit ca să o fac, şi iată, totul era deşertăciune şi chinuire a duhului şi nu era niciun folos sub soare.
12 Şi m-am întors să privesc înţelepciunea şi nebunia şi prostia; căci ce poate face omul care vine după împărat? Chiar ceea ce s-a făcut deja.
13 Atunci am văzut că înţelepciunea întrece prostia, precum lumina întrece întunericul.
14 Ochii înţeleptului sunt în capul său, dar prostul umblă în întuneric; şi tot eu am priceput că aceeaşi întâmplare se întâmplă tuturor.
15 Atunci am spus în inima mea: Aşa cum se întâmplă prostului, la fel mi se întâmplă şi mie; şi de ce am fost atunci mai înţelept? Apoi am spus în inima mea că şi aceasta este deşertăciune.
16 Căci nu este amintire pentru totdeauna a înţeleptului mai mult decât a prostului; văzând că ceea ce este acum, în zilele ce vin vor fi toate uitate. Şi cum moare înţeleptul? Ca şi prostul.
17 De aceea am urât viaţa, pentru că lucrarea ce se face sub soare este apăsătoare pentru mine, căci totul este deşertăciune şi chinuire a duhului.
18 Da, am urât toată munca mea pe care am făcut-o sub soare, pentru că o voi lăsa omului ce va fi după mine.
19 Şi cine ştie dacă el va fi înţelept, sau prost? Totuşi va avea stăpânire peste toată munca mea în care am muncit şi în care m-am arătat înţelept sub soare. Şi aceasta este deşertăciune.
20 De aceea am ajuns să îmi fac inima să dispere de toată munca pe care am făcut-o sub soare.
21 Pentru că este un om a cărui muncă este în înţelepciune şi în cunoaştere şi în echitate; totuşi unui om care nu a muncit în acestea va lăsa el aceasta ca partea lui. Şi aceasta este deşertăciune şi un mare rău.
22 Căci ce are omul din toata munca sa şi din chinuirea inimii sale, în care el a muncit sub soare?
23 Căci toate zilele sale sunt întristări, iar osteneala lui, mâhnire; da, inima lui nu îşi ia odihnă noaptea. Şi aceasta este deşertăciune.
24 Nu este nimic mai bun pentru un om, decât să mănânce şi să bea şi să îşi facă sufletul să se bucure de binele din munca lui. Şi aceasta am văzut că era din mâna lui Dumnezeu.
25 Pentru că cine poate mânca, sau cine altul se poate grăbi mai mult decât mine?
26 Pentru că Dumnezeu dă unui om ce este bun în ochii săi, înţelepciune şi cunoaştere şi bucurie; dar celui păcătos îi dă osteneala să adune şi să îngrămădească, pentru ca el să dea celui ce este bun înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta este deşertăciune şi chinuire a duhului.