1 Şi i s-a spus lui Ioab: Iată, împăratul plânge şi jeleşte după Absalom.
2 Şi victoria în acea zi a fost prefăcută în jale pentru tot poporul; fiindcă poporul a auzit spunându-se în acea zi cum împăratul era mâhnit pentru fiul său.
3 Şi poporul s-a furişat în acea zi înăuntrul cetăţii, cum se furişează un popor care este ruşinat când fuge în bătălie.
4 Dar împăratul şi-a acoperit faţa şi împăratul striga cu o voce tare: O fiul meu Absalom, O Absalom, fiul meu, fiul meu!
5 Şi Ioab a intrat în casă la împărat şi a spus: Ai ruşinat în această zi feţele tuturor servitorilor tăi, care în această zi ţi-au salvat viaţa ta şi vieţile fiilor tăi şi ale fiicelor tale şi vieţile soţiilor tale şi vieţile concubinelor tale;
6 În aceea că tu iubeşti pe duşmanii tăi şi îi urăşti pe prietenii tăi. Fiindcă ai declarat în această zi că nu iei aminte nici la prinţi nici la servitori, pentru că în această zi pricep că dacă Absalom ar fi trăit, iar noi toţi astăzi am fi murit, atunci ţi-ar fi plăcut mult.
7 De aceea acum, ridică-te, ieşi şi vorbeşte cu mângâiere servitorilor tăi; fiindcă jur pe Domnul, dacă nu ieşi, nu va rămâne unul cu tine în această noapte; şi aceasta va fi mai rău pentru tine decât tot răul care a venit asupra ta din tinereţea ta până acum.