1 Nu este un timp rânduit omului pe pământ? Nu sunt de asemenea zilele lui ca zilele unui angajat?
2 Precum un servitor cu ardoare doreşte umbra şi cum un angajat aşteaptă răsplata muncii sale,
3 Aşa sunt eu făcut să moştenesc luni de deşertăciune; şi nopţi obositoare îmi sunt rânduite.
4 Când mă culc, eu spun: Când mă voi ridica şi noaptea să fi trecut? Şi sunt sătul de răsuciri până la răsăritul zilei.
5 Carnea mea este îmbrăcată cu viermi şi bulgări de ţărână; pielea mea este crăpată şi a devenit dezgustătoare.
6 Zilele mele sunt mai iuţi decât suveica ţesătorului şi sunt petrecute fără speranţă.
7 Aminteşte-ţi că viaţa mea este vânt, ochiul meu nu va mai vedea binele.
8 Ochiul celui ce m-a văzut nu mă va mai vedea, ochii tăi sunt peste mine şi eu nu mai sunt.
9 Precum norul este mistuit şi se împrăştie, tot aşa cel ce coboară în mormânt nu va mai urca.
10 Nu se va mai întoarce la casa lui, nici locul lui nu îl va mai cunoaşte.
11 De aceea nu îmi voi înfrâna gura; voi vorbi în chinul duhului meu, mă voi plânge în amărăciunea sufletului meu.
12 Sunt eu o mare sau o balenă, de ai pus o gardă peste mine?
13 Când spun: Patul meu mă va mângâia, culcuşul meu îmi va uşura plângerea;
14 Atunci tu mă înspăimânţi cu vise şi mă îngrozeşti prin viziuni,
15 Astfel că sufletul meu alege strangulare şi moarte mai degrabă decât viaţa mea.
16 Sunt scârbit de ea; nu voi trăi întotdeauna; lasă-mă în pace, căci zilele mele sunt deşertăciune.
17 Ce este omul să îl preamăreşti? Şi să îţi apleci inima peste el?
18 Şi să îl cercetezi în fiecare dimineaţă şi să îl încerci în fiecare clipă?
19 Cât timp nu te vei depărta de mine, nici nu mă vei lăsa în pace până ce îmi voi fi înghiţit scuipatul?
20 Am păcătuit, ce să îţi fac, păzitorule de oameni? De ce m-ai pus ca semn împotriva ta, astfel încât sunt o povară pentru mine însumi?
21 Şi de ce nu îmi ierţi fărădelegea şi nu îmi iei nelegiuirea? Căci acum voi dormi în ţărână; şi mă vei căuta dimineaţa, dar nu voi mai fi.