1 „O! de ai despica cerurile, și Te-ai pogorî, s’ar topi munții înaintea Ta,
2 ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! Ți-ar cunoaște atunci vrăjmașii Numele, și ar tremura neamurile înaintea Ta!
3 Cînd ai făcut minuni la cari nu ne așteptam, Te-ai pogorît, și munții s’au zguduit înaintea Ta,
4 cum niciodată nu s’a pomenit, nici nu s’a auzit vorbindu-se, și cum nici n’a văzut vreodată ochiul așa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El.
5 Tu ieși înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce umblă în căile Tale, și își aduc aminte de Tine. Dar Te-ai mîniat, pentrucă am păcătuit: vom suferi noi vecinic, sau putem fi mîntuiți?
6 Toți am ajuns ca niște necurați, și toate faptele noastre bune sînt ca o haină mînjită. Toți sîntem ofiliți ca o frunză, și nelegiuirile noastre ne iau ca vîntul.
7 Nu este nimeni care să cheme Numele Tău, sau care să se trezească și să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Fața Ta, și ne lași să pierim din pricina nelegiuirilor noastre.“
8 Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi sîntem lutul, și Tu olarul, care ne-ai întocmit: sîntem cu toții lucrarea mînilor Tale.
9 Nu Te mînia prea mult, Doamne, și nu-Ți aduce aminte în veci de nelegiuire! Privește dar, spre noi, căci toți sîntem poporul Tău.
10 Cetățile Tale cele sfinte sînt pustii; Sionul este pustiu, Ierusalimul o pustietate!
11 Casa noastră cea sfîntă și slăvită, în care părinții noștri cîntau laudele Tale, a ajuns pradă flacărilor, și tot ce aveam mai scump a fost pustiit.
12 După toate acestea, Te vei opri Tu, Doamne? Vei tăcea Tu oare și ne vei întrista nespus de mult?“